Catehinele din ceaiul verde

  Catehinele, unul dintre compuşii ceaiului verde, au atras atenţia în diverse domenii de interes. În fapt, virtuţile lor sunt larg răspândite prin publicitate, fie că e un punct de vedere medical, fie că e vorba doar despre curele de slăbit. Dar ce sunt catehinele, de fapt şi care sunt produsele în care ele se găsesc pe piaţă? La ora actuală, auzim vorbindu-se despre catehine în lumea ştiinţifică şi medicală, dar şi în rândul populaţiei globului, datorită mass media. Virtuţile lor sunt elogiate în presă, dar e dificil de stabilit cât e realitate şi cât e doar marketing.

Catehinele fac parte din familia flavonoidelor, ale căror caracteristici au suscitat interesul lumii ştiinţifice prin capacitatea lor anti-oxidanta. Ele sunt compuşi majoritari în ceaiul verde, dar şi alte alimente le posedă, în cantităţi mai reduse: ceaiul negru, vinul roşu, strugurii, merele, ceapa şi ciocolata.

Ceaiul verde, sursa de flavonoide cea mai răspândită în Marea Britanie (61%), înaintea cepei (13%) şi a merelor (10%), aparţine aceleiaşi familii ca şi ceaiul negru, Camellia sinensis, diferenţa dintre ele fiind dată de maniera de preparare a frunzelor de ceai, cel verde nefiind supus fermentării, ceea ce îi permite să păstreze o cantitate mai mare de catehine.

Catehinele sunt celebre ca având numeroase efecte benefice asupra sănătăţii. După ultimele cercetări, consumul de ceai verde are următoarele efecte:

-         - O creştere a capacităţii energetice;

-         - O mai bună oxidare a grăsimilor şi a glucidelor;

-         - O sensibilitate crescută la insulina, ca şi scăderea glicemiei;

-         - O diminuare a inflamaţiilor;

-         - O încetinire a declinului cognitiv;

-         - O activitate anticarcinogenica.  

Conform studiilor realizate pe oameni, aceştia trebuie să consume minim 500 ml de ceai verde pe zi, pentru ca efectul său asupra sănătăţii să fie vizibil, iar unele studii merg până la a recomanda 700 ml pe zi pentru a observa rezultate notabile. Un studiu publicat în 2006 a urmărit 40.530 de japonezi timp de 11 ani şi a relevat o legătură între consumul de ceai verde şi un nivel scăzut al mortalităţii, în special la nivelul bolilor cardiovasculare. În acelaşi timp, marii consumatori de ceai verde (mai mult de 5 ceşti de 100 ml de ceai pe zi) erau şi cei care consumau cu precădere fructe, legume şi peşte. După alte studii, catehinele combinate cu cafeină au impact asupra termogenezei, adică produc căldură corporală; pentru a o produce, corpul are nevoie de energie, prin urmare el arde calorii.

Catehinele au efect asupra oxidării grăsimilor şi glucidelor şi au un efect pozitiv asupra consumului energetic, stimulând o mai bună utilizare a grăsimilor şi a zaharurilor. Mai mult decât atât, catehinele permit diminuarea oxidării LDL-colesterolului, aşa-numitul „colesterol rău”, ceea ce îl face să circule fără a se depune pe pereţii vaselor sangvine.

Insulina este hormonul care permite trecerea glucozei sangvine în celule. Uneori se ajunge la rezistenţa celulelor la insulină, ele împiedicând o trecere optimă a glucozei în celule, ceea ce determină o creştere a glicemiei. Catehinele intervin ameliorând insulina din globulele roşii, lucru demonstrat la om după consumul zilnic a 456 mg de catehine. Cel puţin aparent, catehinele joacă un rol şi în procesele inflamatorii, stimulând degradarea proteinelor inflamatorii, dar mecanismele nu sunt încă evidenţiate.

Se pare că declinul cognitiv poate fi încetinit de catehine, graţie diminuării toxicităţii neuronale cauzate de placă amiloidă (senilă), întâlnită mai ales în maladia lui Alzheimer. Pe de altă parte, catehinele par a inhiba producţia de monoxid de carbon, responsabilă de ischiemia cerebrală şi acţionează în detoxifierea de numeroşi agenţi cancerigeni prin inhibarea fenomenelor ce duc la dezvoltarea tumorilor, graţie puternicei activităţi anti-oxidante a aceloraşi catehine.

Despre lotus, Ulise şi smochine

 A fost odată un război troian. Odată încheiat războiul, Ulise se îmbarcă şi plecă spre casă. Despre peripeţiile sale în drumul spre Ithaca a relatat detaliat Homer, opt secole înainte de Cristos, în „Odiseea” sa. Relatarea nu e cronologică şi nici după evenimente la care să fi fost martor bătrânul poet orb. Se ştie că în epocă, foarte mulţi învăţaţi relatau fapte şi evenimente, nu trăite, ci povestite mai mult sau mai puţin corect de către surse, şi ele, direct sau indirect informate. În această situaţie s-a aflat şi Homer, ceea ce nu reduce deloc importanţa documentară a lucrărilor atribuite lui; totul e să descoperim „cheia” în care ele au fost scrise sau, dacă nu, măcar să descifrăm anumite pasaje încă neclare.

Unul dintre evenimentele prezentate în „Odiseea” este şi acostarea navei lui Ulise pe „insula lotofagilor”, insula mâncătorilor de lotus. Ulise şi echipajul său au fost puşi în situaţia de a „mânca” flori de lotus, ceea ce i-a determinat să nu-şi mai amintească unde sunt şi unde trebuie să ajungă. Ca urmare, floarea de lotus a fost considerată apoi ca o „floare a uitării”. Cum mâncători de flori, fie ele şi de lotus, nu au fost semnalaţi în istorie, să încercăm să dezlegăm şarada ascunsă în versurile bătrânului Homer.

Flori de lotus

Smochine verzi

Ceea ce ştim azi despre acele vremuri este că insula lotofagilor era numele homeric dat insulei Djerba, cea mai importantă insula tunisiană. Mai ştim că anumite specii de lotuşi au flori foarte asemănătoare smochinelor, în faza lor de înmugurire, până ce floarea începe să se deschidă. Mai mult decât atât, smochinul, deşi i-au fost conferite origini orientale, el este originar din Africa de Nord, aşa cum o confirmă şi istoricii şi agronomii încă de la Magon Cartaginezul şi Tratatul său de agronomie în 28 de volume (sec.V î.Cr.), dar şi plagiatorul său recunoscut, Columella. Mai apoi, în vremurile moderne, Stéphane Gsell, citându-i pe Helm, Candolle (Origine des plantes cultivées) şi Engler fixează originea smochinului, sălbatic iniţial, apoi de cultură, în Africa de Nord, foarte probabil insula Djerba sau regiunea apropiată ei. La fel de cunoscut este şi comerţul cu smochine pe care Cartagina îl făcea în epoca sa de glorie, în special cu aliatul şi apoi adversarul său – Roma.

Întemeiată imediat după Războiul Troian (sec.VIII î.Cr.) de către fenicieni, Cartagina a devenit repede cea mai importantă metropolă a Mediteranei, graţie geniului manifestat mereu în istorie de către aceşti tyrieni. Au inventat betonul, navigaţia pe timp de noapte, au revoluţionat arhitectura, după cum o spune şi Vechiul Testament, dar şi metalurgia pe care au dus-o la nivel de artă; practic ei au făcut trecerea bazinului mediteraneean de la epoca bronzului la cea a fierului. Printre multe realizări ştiinţifice, culturale şi tehnice, fenicienii deveniţi apoi cartaginezi au şi meritul de a fi perfecţionat exploatarea măslinelor, agricultura de înalt nivel pentru acea vreme şi elaborarea de vinuri extrem de căutate în epocă (ex. „vinum passum”).

Flori de lotus

Smochine

Revenind la „insula lotofagilor”, să spunem că în vremea lui Ulise, comerţul „popoarelor deşertului”, cum le spuneau egiptenii, era destul de redus, ca şi producţia agricolă, ceea ce explică de ce aheii ajunşi pe insula descoperă nişte fructe nemaivăzute, fructe ce semănau izbitor cu florile de lotus. De aici concluzia lor că aborigenii se hrăneau cu astfel de flori. Dar de ce a fost considerată floarea de lotus o „floare a uitării”? Era suficient ca nou-veniţii să mănânce smochine pentru a uita unde au de mers? Fireşte că nu. Pentru a înţelege „uitarea”, să ne întoarcem în timp, în vremea faraonului Merneptah (cca. 1200 î.Cr.) în a cărui piramidă este descrisă victoria egiptenilor asupra „popoarelor deşertului” şi unde se menţionează că, deşi învingător, Merneptah nu a rupt relaţiile cu învinşii deoarece şi el, dar şi curtea lui erau dependenţi de acea licoare minunată produsă de aceste popoare ale deşertului, vinul. Se pare că această dependenţă nu era deloc nouă, ea existând şi în epoca tatălui său, faraonul Ramses al II-lea.

Flori de lotus

Smochine verzi si mov

Ulise şi echipajul său au avut astfel ocazia să experimenteze două lucruri complet noi: unul a fost smochina, ca fruct, al doilea – vinul, cel mai probabil obţinut din smochine, deşi anumite surse spun că vinul, înainte de a fi făcut din struguri era produs prin fermentarea scurtă a fructelor unui arbust sălbatic numit jujubier, Ziziphus lotus, în amintirea versurilor lui Homer, cel care a menţionat primul existenţa vinului pe insula Djerba, fie el făcut din smochine sau din fructele de jujubier. Aşadar, „floarea uitării”, vinul şi „floarea de lotus”, smochina pot avea o legătură directă sau nu una cu alta, dar sigur e că amândouă au constituit câte o experienţă fără precedent pentru Ulise şi echipajul său.

Fructe de Ziziphus lotus

Albinăritul la români

 Albinele ne dau mierea şi ceara fără multe munci din partea noastră, aproape de-a dreptul. Totuşi, oarecari griji, oarecare pricepere tot se cer din partea cultivatorilor ; oarecari reguli tot sunt şi aceasta îndreptăţeşte socotirea unei părţi din această îndeletnicire, cultura albinelor, printre industriile casnice ale ţăranului român.

Cultura albinelor, ca cele mai multe din vechile îndeletniciri româneşti, se află astăzi în cea mai desăvârşită scăpătare. Cauzele sunt cele obișnuite: ruperea firului tradiţional, impusă de cele mai multe ori de condiţiunile politice şi sociale prin cari a trecut poporul românesc.

Agricultura a dat lovitura de moarte acestei culturi mănoase, agricultura care îndepărtează pe gospodar de gospodărie. Cercetarea trecutului întăreşte aceasta consideraţiune. Nu-i aproape o hârtie veche în care fiind vorba de vânzare - schimbare sau dăruire de pământ, să nu fie pomenită şi vorba « prisacă », locul unde se aşezau stupii. Acele priseci au dispărut cu totul astăzi şi în locul lor au rămas aşezări omeneşti, la început de locuinţe ale prisecarilor şi apoi ale urmaşilor lor. Sate cu numele de Priseaca, Prisecani, Priseci, etc. sunt multe astăzi, după cum ne arată geografia amănunţită.

Episcopul Melchisedec îşi dă părerea că vorba priseacă vine de la o zicere slavonă - a tăia, tăietură în pădure; de aici vine şi cuvântul seciu, pădure tânără şi deasă ce se ridică, pe urma unei porţiuni de pădure tăiată. Zicerea priseacă aminteşte prin urmare poziţiunea prisecilor vechi, care era în pădure. Cel ce avea a-şi face priseaca, tăia prin urmare o poiană în pădure şi acolo îşi aşeza stupii. Această părere pare a fi adevărată, după cum vom vedea şi în pomenirile istorice ce urmează.

Din 7056 (1548) : «unde a fost bătrâna prisacă şi cu heleşteiele din jos şi cu moare pe acelaș heleşteu, să fie din toate părţile, cât poate trăi (cuprinde) o prisacă din destul » ; despre o priseacă de 13 stupi cu albine se pomeneşte în Moldova la 1591 ; Botero pomeneşte că pe la 1599 domnitorii români scoteau «o sută de mii de scuzi din dijma de pe ceară şi din miere » ; într-o scrisoare de pe la 1650 e vorba de «trei bezmen de ceară» ; din 1661 : «locuri de prisăci» etc. Stupii erau însemnaţi şi în foile de zestre ca parte însemnată dintr-o avere.

Sfârşitul veacului XVII pare a ne arăta o deosebită desvoltare a culturii albinelor, când mierea şi ceara erau căutate şi peste graniţe. Episcopul Melchisedec, vorbind despre dările vechi, zice că «Agenţii antreprenorilor turci, răspândiţi prin ţară, arvuneau de timpuriu miere de pe la locuitorii ce aveau prisăci sau stupine, cu condiţie ca, la termenul pus, câtimea arvunită să fie la dispoziţia turcului rânduit. Românul însă, neexact în daraverile lui ca astăzi, (nu întotdeauna şi în toate, ştim noi), puţin gândea la angajamentele lui, fie chiar şi cu turcii, cari nu-l cruţau, până da de ziua necazului. Dacă din naturală apatie sau cauza timpului nefavorabil stupilor, mierea nu era la timp pusă la dispoziţia turcului ce-o pretindea, atunci, vai! se începeau schingiuirile fără cruţare. Românul dator alerga în toate părţile, rugându-se de miere ca să scape de turc ce se ţinea de el grapă. Da până la cămaşe, numai să scape. De aici expresiunile: « a lua bani pe miere » şi « a da bani pe miere » au devenit proverbiale la români. Chiar astăzi zicerea: a da cuiva bani pe miere, înseamnă a face un atac, o necinste, o maltratare. În documentele Episcopiei de Huşi se pomenesc multe cazuri de suferinţe din pricina banilor luaţi pe miere şi cari se sfârşeau prin exproprieri de pământuri de hrană, numai să se scape de încurcătură».

Ştire din 1699 : Antioh Cantemir înfiinţând Slobozia-Galbenii din judeţul Neamţ, o scuteşte între altele «de miere, de ialoviţă, de boi...». Dintr-un zapis din 1700 se vede că locul trebuitor unei priseci se determina astfel: sta un om într-un punct şi de acolo arunca cu toporul împrejur; punctele unde cădea toporul, hotărau marginea prisecii. În 1742 Domnul ameninţa pe cei cari nu-şi plătesc dările, că li se vor bate stupii, vânzându-li-se mierea.

De multe ori ceara se lua în locul banilor pentru vânzări şi închirieri. Prin 1773 aflăm vorbindu-se de închirierea a trei prăvălii pentru două ocale de ceară de fiecare. Într-un proces de pe la 1814 e vorba despre unul care-i condamnat «să întoarcă treizeci şi şase vedre miere lui Naftanail Şeptilici»… Citaţiile ar urma până în zilele noastre, dar desigur că de la 1829 încoace, de când cultura albinelor merge în declin, nu-şi mai au rostul. O singură arătare ne poate folosi: că în 1839 din Ţara Românească se exporta ceară pentru 80.000 lei, adică 7.041 ocale, iar miere pentru 400.000 lei, adică 193.300 ocale.

Pe lângă consideraţia pomenită, îndepărtarea gospodarului de gospodăria sa pentru agricultură, două mai sunt principalele cauze ale decăderii acestei îndeletniciri : chipul primitiv de cultură şi nepriceperea în desfacerea produselor. Se înţelege că aceasta din urmă e cea mai serioasă. Astăzi, când diferite sisteme de stupi s-au născocit, ele trebuiesc arătate ţăranului de-a dreptul sau prin pilde şi dacă se dedă din nou la cultura aceasta, mierea lui trebuie să fie desfăcută prin societăţi cooperative. Neîngaduirea în biserici decât a lumânărilor de ceară curată încă poate fi un mijloc de înviere a culturii albinelor.

de Tudor Pamfile (1910)

Despre miturile alimentare de Paşte

 Ca în fiecare an înainte de Paşte şi de Crăciun, tele-vizuinile îşi fac obişnuitele programe în care te învaţă să fii sănătos, dacă renunţi la mâncare complet. Invitaţi sunt mereu tot felul de nutriţionişti şi alţii asemenea care induc omului o adevărată stare de panică alimentară. Dacă-i asculţi, totul face rău şi trebuie neapărat să mănânci puţin şi « ştiinţific ».

Titlurile panicarde abundă : « carnea de miel – bombă pentru sănătate », « iedul – mai sănătos ca mielul », « evitaţi mielul de Paşte » etc. Să încercăm să pătrundem dincolo de publicitate, fie ea pozitivă şi interesată, cum e cazul iedului, fie negativă, ca în cel al mielului. Masa de Paşte vine după o perioadă de post destul de lungă, aşa că o masă hiperproteică după un post, vine ca o măciucă în moalele capului. Chiar şi eliminând mielul din prima masă de după postul Paştelui, organismul tot va fi dezechilibrat. Din acest punct de vedere, Sf. Pavel, Apostolul neamurilor (altele decât evreii) nu a recomandat postul alimentar, ci doar pe cel spiritual. Biserica a preferat să adopte anumite cutume alimentare ce ţin de Vechiul Testament şi mai puţin de cel Nou. Este de-a dreptul logic ca după un post, sever sau nu, organismul să fie slăbit şi greu va suporta masa de Paşte fără o trecere lină de la abstinenţă la o alimentaţie normală, uneori excesivă.

Dar asta nu are legătură cu carnea de miel… Există mitul culinar că mielul e « greu ». Nu, mielul are o carne curată, e drept, cu colesterol, dar colesterolul există în orice fel de carne, produse lactate, uleiuri şi grăsimi animale etc. Iedul, cel mult lăudat pentru carnea sa « fără colesterol », are şi el, la fel ca şi mielul, viţelul etc. Diferenţele de concentraţie a colesterolului sunt suficient de mici încât să nu conteze : puiul are 90-100 mg/100g, vita 67-84 mg, peştele 60-70 mg, mielul 71 mg, iedul 75 mg, iepurele 85 mg, calul (că tot e la « modă ») 68 mg, picioruşele de broască doar 0,2 mg etc. (AFSSA /2008). Aşadar, mielul nu e deloc dăunător, dar prea puţini se deranjează să o spună. Cei care aveau interes să vândă iezi, probabil la preţuri mai mari decât mieii, au aranjat să se facă o promovare mincinoasă televizată, iar populaţia a dat navală. Să fie limpede: mielul e bun și sănătos dacă e bine preparat !

Uleiurile.

Majoritatea românilor folosesc în bucătărie uleiul de floarea soarelui. Foarte gustos, uleiul de floarea soarelui este cel mai dăunător organismului. În salate contribuie la îngrăşare, la prăjit – se descompune în carbohidraţi foarte repede, la cca. 100°C. Pentru a evita efectele sale, e bine să-l înlocuim ; pentru salate – ulei de măsline presat la rece, iar pentru prăjit – ulei de soia, de palmier sau (cel mai bun, dar mai greu de găsit) de arahide, toate uleiuri cu descompunere peste 200°C.

« Mâncaţi multe fructe pentru a slăbi ». Fructele sunt necesare organismului pentru aportul de vitamine, minerale şi (cele roşii) antioxidanţi, dar de slăbit cu fructe nu se poate. Marea majoritate a fructelor conţin fructoză, un zahăr vegetal care numai la slăbit nu ajută. Dintre fructe, bananele sigur nu conţin fructoză.

« Colesterol bun şi colesterol rău ». Colesterolul este necesar organismului şi el e transportat în sânge unde se petrec procesele chimice prevăzute influenţând printre altele hormonii steroizi şi sexuali, sărurile biliare şi sistemul imunitar. Chiar şi în eventualitatea că am mânca doar fără colesterol, tot nu ar fi o alimentaţie sănătoasă, pentru că organismul uman are nevoie de acest blamat colesterol. Există ipoteza « colesterolului rău » (LDL – Low Density Lipoprotein), dar concentraţia de celule LDL este prea mică pentru a influenţa major sănătatea ; o creştere a LDL se datorează  automat apariţei unor afecţiuni ce necesită intervenţia medicului, dar asta este o altă situaţie pe care nu o avem în discuţie încă.

Bucătăria costaricană

 Influența spaniolă în bucătăria din Costa Rica și în alte bucătării din America Latină este indiscutabilă. Poate că nici un singur aliment nu a fost mai mult influențat decât orezul. Spre deosebire de fasole, orezul nu este un aliment nativ în America. Astăzi, orezul și fasolea amestecate reprezintă una dintre mesele principale ale regiunii. Acest fel de mâncare, probabil adus la sfârșitul anilor 1800 în Costa Rica de emigranții veniţi pe coasta atlantică pentru a lucra la căile ferate, plantațiile de banane și la Canalul Panama. Pâinea și trestia de zahăr sunt alte contribuții importate din Europa. Gallo Pinto este mâncarea naţională. Pe coasta Atlanticului, gallo pinto este preparat cu lapte de cocos în loc de apă şi fasole roșie (deși neagră poate fi folosită la fel de bine) și un ardei roșu picant special (pimienta roja) cultivat la nivel local. Raportul de orez-fasole favorizează foarte mult orezul, care este diferit de alte versiuni din Costa Rica, care au o proporţie chiar aproximativă. În Guanacaste, pinto este adesea prăjit până devine crocant (gallo pinto). În Centru, localnicii îi spun doar Pinto și include mult ulei. Unii gătesc cu fasole roșie, dar cele mai multe familii de costaricani preferă fasolea neagră.

În timp ce majoritatea costaricanilor nu-şi bazează dieta lor pe alimente din porumb, aceste alimente rămân parte integrantă a concepțiilor lor de sine ca membri ai unei culturi din America Centrală. Produsele tipice sunt cele consumate zilnic întrucât alimentele populare sunt adesea investite cu semnificație simbolică exterioară considerabilă. Porumbul este un astfel de aliment în Costa Rica. În plus, față de tortilla de zi cu zi, alte produse alimentare pe bază de porumb includ empanadas, faină de porumb și brânza proaspătă, chorreadas și arepas (pâine caldă făcută cu făină de porumb) și diferite tamales (din faină de porumb şi carne de porc fiartă în frunze de pătlagină).

Costaricanii iubesc alimentele prăjite. Mezelurile sunt întotdeauna prăjite. Din motive economice, puțini oameni au cuptoare proprii. În mod tradițional, untura de porc este folosită pentru prăjit, dar din ce în ce mai mult este preferat uleiul de palmier sau uleiul vegetal. Alimentele congelate sau semipreparate sunt mai puțin frecvente, în special în rândul  familiilor din clasa de mijloc. În afară de utilizarea ocazională a ciorbelor deshidratate sau a pachetelor de condimente, alimentele sunt preparate de la zero, iar costaricanii detestă de multe ori cultura culinară americană pentru dependența de fast-food.

La micul dejun, gallo pinto vine însoțit de o combinație de omletă cu cârnați prăjiți sau  brânză prăjită sau sărată, pâine prăjită sau pâine cu smântână, fructe proaspete (ananas , mango, papaya, pepene verde), fructe de avocado în sare și cafea cu mult lapte; ocazional, tortilla de porumb proaspătă, arepas sau empanadas. În ciuda popularității sale, gallo pinto nu apare pe masa de mic dejun în casele tuturor costaricanilor și, atunci când o face, resursele economice dictează ce tip de alimente stau alături de el. Cei bogaţi sau copiii celor din clasa de mijloc preferă de multe ori cereale cu lapte. Costaricanii mai săraci subzistă cu pâine sau tortilla și cafea.

Prânzul preparat la domiciliu gravitează în jurul unei farfurii mari de orez, pregătit proaspăt, în acea dimineață, cu ardei roşu dulce, ceapă galbenă tocată mărunt, usturoi și coriandru. În cazul în care în acea zi a fost fiartă fasole, un aliment preferat este sopa negra sau un bol de supă cu fasole și un ou fiert tare. O altă supă populară, una care provine din epoca colonială și poate fi întâlnită în Spania este cunoscută sub numele de olla de carne. Acest fel de mâncare conţine bucăţi mari de carne de vită înăbușită şi mai multe bucăţi de legume, inclusiv porumb pe știulete, morcovi, yucca, cartofi şi chayote.

Alte antreuri populare includ picadillos, format din legume fierte (cartofi, fasole verde sau chayote) și carne fiartă tăiată mărunt, orez cu pui şi spaghete. Pentru a bea, costaricanii preferă sucuri de fructe proaspăt făcute, de multe ori din fructele culese din pomii proprii. Aromele includ guava, mure, ananas, mango, căpşune, lămâi, carambola etc.. Băuturile făcute din faină de ovăz şi orez sunt, de asemenea, populare. Cina variază în funcție de obiceiul fiecărei familii, deși alimentele sunt aceleași ca și cele servite la masa de prânz și de multe ori sunt tot ce a fost servit pentru masa de prânz în acea zi, reîncălzite. Uneori, costaricanii adăuga o garnitură proaspăt preparată, cum ar fi patacones.

Între masă de prânz și cină, ei se bucură de o perioadă de relaxare numită cafecito, în care stau singuri sau împreună cu familia sau prietenii pentru a savura o cafea proaspătă și produse de panificație, dulci sau sărate, biscuiţi, tamales sau prăjituri. Budinca de orez, tortul tres leches (trei-lapte), tartele cu fructe și pudín sunt şi ele populare.

În final, o reţetă specifică pentru Costa Rica : Gallo Pinto

Alegeţi boabele uscate și spălați-le. Acoperiți fasolea cu o multă apă (pentru a fi consumată mai târziu ca o supă) și se adaugă coriandru, ardei roşu dulce, ceapă, usturoi, totul tocat mărunt şi se adăugă sare. Gătiţi până când se înmoaie. Se clătește orezul de mai multe ori. Acoperiți-l cu apă și adaugaţi ulei de gătit, sare şi piper roşu dulce, ceapă şi usturoi. Fierbeţi  aproximativ 20 de minute până e gata.

Pregătiți tigaia pentru a amesteca orezul și fasolea împreună. Bucăţelele de ceapă, ardei dulce roșu și usturoi se prăjesc în ulei de gătit. Adăugaţi fasolea fiartă, un pic de supă și sare şi amestecaţi-le cu ierburi aromatice. Când fasolea s-a « uscat », adăugați orezul fiert și tocat şi coriandru. Se amestecă orezul și fasolea împreună și se încălzesc bine. Dacă doriți adăugaţi şi sos Worcestershire. Serviţi la micul dejun cu cafea, smântână, ouă, brânză proaspătă, fructe, pâine, tortilla sau carne.

Couscous

 Noile definiții politice din Maghreb au determinat și nașterea națiunilor, dar şi exprimarea lor din punct de vedere culinar. Astfel, orezul este alimentul de bază la est, și couscous este alimentul de bază la vest. Couscous este o invenție berberă și un mod de viață în țările Maghreb-ului - Tunisia, Algeria şi Maroc. Nu există unitate prin couscous, argumentele cu privire la ceea ce constituie un adevărat couscous putând varia de la ţară la ţară.

Preparate derivate din couscous au fost difuzate pe scară largă în timpurile Evului Mediu islamic și în timpul explorării europene a Orientului Mijlociu. Una dintre cele mai timpurii referiri scrise la couscous este într-o carte de bucate a unui maur anonim (sec. XIII). Un istoric sirian din secolul al 13-lea descrie şi el patru rețete pentru couscous, una dintre ele numindu-se Maghribian (Africa de Nord). Maurii din Spania și sarazinii din Sicilia au mâncat şi ei couscous.

În timpul Inchiziției spaniole, couscous-ul a fost interzis ca fiind un simbol al comportamentului musulman, un fel de mâncare derivat şi numit migas (realizat din pesmet) fiind încă preparat în Spania. Migas mexicana sau migajas diferă de versiunile din Africa de Nord și Spania, dar este conceptual similară în sensul că sunt utilizate firimiturile sau bucăți mici de turtă de mălai, mai degrabă decât pâinea, cum e cazul în versiunile spaniole. O reţetă portugheză pentru couscous din secolul 17 denumea prin "făină de pământ", fie faina de porumb, fie de manioc, şi arăta foarte mult ca un cuzcuz brazilian de azi, un fel de tortă caldă sau budincă.

Influența nord-africană și arabă în Sicilia este încă prezentă în aşa numita bucătărie arabo-siciliană. Insula găzduiește un eveniment anual, „Couscous Fest”, care atrage peste 100.000 de vizitatori. În Sicilia, cuscusu este de obicei preparat cu pește. Evreii nord-africani au introdus couscous şi în Israel. Astăzi, grisul de couscous este disponibil pe scară largă şi în Europa și America de Nord.

Distincția între grâul dur și grâul moale (grâul proaspăt) este importantă. Grâul dur are mai mult gluten și o umiditate mai mică decât grâul moale, ceea ce îl face mai puțin predispus la rupere în timpul procesului de uscare pentru paste și îi dă o durată de viabilitate mai lungă decât pâinea. În unele regiuni din Africa de Nord, făina de griș și produsele alimentare realizate din aceasta, cum ar fi kesra (pâine), sunt puternic asociate cu identitatea culturală berberă.

Couscoussier este un cuvânt derivat în limba franceză din kiskas (fiert la vapori). Această metodă ingenioasă de gătire permite să fie gătite două feluri de mâncare pe o singură sursă de căldură, o caracteristică foarte importantă într-o regiune care s-a confruntat istoric cu o penurie de lemn pentru gătit. Carnea, fructele de mare și, de asemenea, legumele sunt gătite la aburi în couscoussier.

Cuvântul arab tajin este derivat din grecul teganon, care înseamnă „tigaie”. Utilizarea regională a cuvântului tagine variază în Africa de Nord; în Algeria, tagine se referă la diferite oale şi tigăi, pe când în Tunisia tagine este vasul conic în care se aduce couscous-ul la masă şi care îl păstrează cald. Cea mai comună utilizare a cuvântului tagine este pentru caserole de carne și legume fierte în vase de gătit de lut cu capace conice. Capacul conic rămâne relativ rece în timpul gătitului și creează un fel de ciclu al apei: apa evaporată din carne și legume se colectează în capacul conic, apoi curge înapoi în vasul de jos. Rezultatele delicioase distinge tagines de alte caserole. Pâinea numită khobz tagine este, de asemenea, coaptă pe grătare numite tagines. Pâinea nu este la fel de universală ca și emblematicul couscous, dar este mai frecvent consumată, iar în unele regiuni, este la fel de importantă ca și couscous-ul.