Despre lotus, Ulise şi smochine

 A fost odată un război troian. Odată încheiat războiul, Ulise se îmbarcă şi plecă spre casă. Despre peripeţiile sale în drumul spre Ithaca a relatat detaliat Homer, opt secole înainte de Cristos, în „Odiseea” sa. Relatarea nu e cronologică şi nici după evenimente la care să fi fost martor bătrânul poet orb. Se ştie că în epocă, foarte mulţi învăţaţi relatau fapte şi evenimente, nu trăite, ci povestite mai mult sau mai puţin corect de către surse, şi ele, direct sau indirect informate. În această situaţie s-a aflat şi Homer, ceea ce nu reduce deloc importanţa documentară a lucrărilor atribuite lui; totul e să descoperim „cheia” în care ele au fost scrise sau, dacă nu, măcar să descifrăm anumite pasaje încă neclare.

Unul dintre evenimentele prezentate în „Odiseea” este şi acostarea navei lui Ulise pe „insula lotofagilor”, insula mâncătorilor de lotus. Ulise şi echipajul său au fost puşi în situaţia de a „mânca” flori de lotus, ceea ce i-a determinat să nu-şi mai amintească unde sunt şi unde trebuie să ajungă. Ca urmare, floarea de lotus a fost considerată apoi ca o „floare a uitării”. Cum mâncători de flori, fie ele şi de lotus, nu au fost semnalaţi în istorie, să încercăm să dezlegăm şarada ascunsă în versurile bătrânului Homer.

Flori de lotus

Smochine verzi

Ceea ce ştim azi despre acele vremuri este că insula lotofagilor era numele homeric dat insulei Djerba, cea mai importantă insula tunisiană. Mai ştim că anumite specii de lotuşi au flori foarte asemănătoare smochinelor, în faza lor de înmugurire, până ce floarea începe să se deschidă. Mai mult decât atât, smochinul, deşi i-au fost conferite origini orientale, el este originar din Africa de Nord, aşa cum o confirmă şi istoricii şi agronomii încă de la Magon Cartaginezul şi Tratatul său de agronomie în 28 de volume (sec.V î.Cr.), dar şi plagiatorul său recunoscut, Columella. Mai apoi, în vremurile moderne, Stéphane Gsell, citându-i pe Helm, Candolle (Origine des plantes cultivées) şi Engler fixează originea smochinului, sălbatic iniţial, apoi de cultură, în Africa de Nord, foarte probabil insula Djerba sau regiunea apropiată ei. La fel de cunoscut este şi comerţul cu smochine pe care Cartagina îl făcea în epoca sa de glorie, în special cu aliatul şi apoi adversarul său – Roma.

Întemeiată imediat după Războiul Troian (sec.VIII î.Cr.) de către fenicieni, Cartagina a devenit repede cea mai importantă metropolă a Mediteranei, graţie geniului manifestat mereu în istorie de către aceşti tyrieni. Au inventat betonul, navigaţia pe timp de noapte, au revoluţionat arhitectura, după cum o spune şi Vechiul Testament, dar şi metalurgia pe care au dus-o la nivel de artă; practic ei au făcut trecerea bazinului mediteraneean de la epoca bronzului la cea a fierului. Printre multe realizări ştiinţifice, culturale şi tehnice, fenicienii deveniţi apoi cartaginezi au şi meritul de a fi perfecţionat exploatarea măslinelor, agricultura de înalt nivel pentru acea vreme şi elaborarea de vinuri extrem de căutate în epocă (ex. „vinum passum”).

Flori de lotus

Smochine

Revenind la „insula lotofagilor”, să spunem că în vremea lui Ulise, comerţul „popoarelor deşertului”, cum le spuneau egiptenii, era destul de redus, ca şi producţia agricolă, ceea ce explică de ce aheii ajunşi pe insula descoperă nişte fructe nemaivăzute, fructe ce semănau izbitor cu florile de lotus. De aici concluzia lor că aborigenii se hrăneau cu astfel de flori. Dar de ce a fost considerată floarea de lotus o „floare a uitării”? Era suficient ca nou-veniţii să mănânce smochine pentru a uita unde au de mers? Fireşte că nu. Pentru a înţelege „uitarea”, să ne întoarcem în timp, în vremea faraonului Merneptah (cca. 1200 î.Cr.) în a cărui piramidă este descrisă victoria egiptenilor asupra „popoarelor deşertului” şi unde se menţionează că, deşi învingător, Merneptah nu a rupt relaţiile cu învinşii deoarece şi el, dar şi curtea lui erau dependenţi de acea licoare minunată produsă de aceste popoare ale deşertului, vinul. Se pare că această dependenţă nu era deloc nouă, ea existând şi în epoca tatălui său, faraonul Ramses al II-lea.

Flori de lotus

Smochine verzi si mov

Ulise şi echipajul său au avut astfel ocazia să experimenteze două lucruri complet noi: unul a fost smochina, ca fruct, al doilea – vinul, cel mai probabil obţinut din smochine, deşi anumite surse spun că vinul, înainte de a fi făcut din struguri era produs prin fermentarea scurtă a fructelor unui arbust sălbatic numit jujubier, Ziziphus lotus, în amintirea versurilor lui Homer, cel care a menţionat primul existenţa vinului pe insula Djerba, fie el făcut din smochine sau din fructele de jujubier. Aşadar, „floarea uitării”, vinul şi „floarea de lotus”, smochina pot avea o legătură directă sau nu una cu alta, dar sigur e că amândouă au constituit câte o experienţă fără precedent pentru Ulise şi echipajul său.

Fructe de Ziziphus lotus

Smochina – fructul tentaţiei

Sobră, misterioasă, adevărata delicatesă, smochina este un fruct fals. Ca şi verişoara sa, mura (fac parte din aceeaşi familie botanică), smochina este o inflorescenţă. Ceea ce luăm drept un fruct este, de fapt, un receptacul care conţine numeroase flori care se transformă în fructe: acele mici seminţe pe care le spargem în dinţi. Iată, înţelegem mai bine de ce încă din antichitate smochina simbolizează fecunditatea.

A apărut, ca şi rodia, în Africa de Nord, cartaginezii fiind multă vreme exportatori de seamă pentru Roma antică. Se ştie că smochinele produse aici aveau o mare căutare, chiar dacă se începuse cultura ei şi în Grecia. De altfel, mitologia greacă a transformat-o în simbolul dorinţei. Faimosul supliciu al lui Tantalos consta în a avea neîncetat la un braţ distanţă o ramură încărcată de smochine parfumate fără să ajungă vreodată să le atingă (mă întreb dacă de-aici vine în limba româna „tăntălău”). Asociată zeiţei recoltelor în mitologia romana, smochina era prezentă la toate banchetele unde era utilizată ca îndulcitor natural.

Smochina se asociază foarte bine cu:

Carne: foie gras, jambon crud,  piept de raţă;

Brânză: roquefort, brânză de capră;

Alcool: vin roşu, vin de Porto, vin deşert;

Condimente: scorţişoară, ghimbir, vanilie;

Dulciuri: miere, ciocolată, îngheţată;

Fructe: migdale, pere, portocale.

Carte de identitate nutriţională (pt. 100g): calorii – 57; glucide – 13g; lipide – 0,2g; protide – 0,9g; fibre – 2,3g; calciu – 60mg; potasiu – 232mg.

Limoncello (lichior napolitan de lămâie)

700 de grame de zahăr
  1 litru de apă
  15 lămâi
  1 litru de alcool de 90°

Se toarnă un litru de alcool de 90° într-un borcan pe care ulterior îl sigilaţi. Folosind un cuţit de curăţat scoateţi coaja de la lămâile spălate în prealabil, având grijă să nu luaţi şi partea albă care dă nota amară şi le puneţi în alcool. Aşezaţi borcanul într-un loc întunecos şi rece la  macerat  pentru 20 de zile, agitând amestecul în fiecare zi. După cele 20 de zile, se strecoară  decoctul  făcut din lămâie. Apoi se face un sirop de zahăr la foc mic, din zahăr şi apă. După ce siropul de zahăr s-a răcit, se adaugă decoctului de lămâie. Lichiorul obţinut se toarnă în sticle închise ermetic ce vor fi păstrate într-un loc răcoros.