luni, 6 mai 2013

Albinăritul la români




 Albinele ne dau mierea şi ceara fără multe munci din partea noastră, aproape de-a dreptul. Totuşi, oarecari griji, oarecare pricepere tot se cer din partea cultivatorilor ; oarecari reguli tot sunt şi aceasta îndreptăţeşte socotirea unei părţi din această îndeletnicire, cultura albinelor, printre industriile casnice ale ţăranului român.

Cultura albinelor, ca cele mai multe din vechile îndeletniciri româneşti, se află astăzi în cea mai desăvârşită scăpătare. Cauzele sunt cele obișnuite: ruperea firului tradiţional, impusă de cele mai multe ori de condiţiunile politice şi sociale prin cari a trecut poporul românesc.

Agricultura a dat lovitura de moarte acestei culturi mănoase, agricultura care îndepărtează pe gospodar de gospodărie. Cercetarea trecutului întăreşte aceasta consideraţiune. Nu-i aproape o hârtie veche în care fiind vorba de vânzare - schimbare sau dăruire de pământ, să nu fie pomenită şi vorba « prisacă », locul unde se aşezau stupii. Acele priseci au dispărut cu totul astăzi şi în locul lor au rămas aşezări omeneşti, la început de locuinţe ale prisecarilor şi apoi ale urmaşilor lor. Sate cu numele de Priseaca, Prisecani, Priseci, etc. sunt multe astăzi, după cum ne arată geografia amănunţită.

Episcopul Melchisedec îşi dă părerea că vorba priseacă vine de la o zicere slavonă - a tăia, tăietură în pădure; de aici vine şi cuvântul seciu, pădure tânără şi deasă ce se ridică, pe urma unei porţiuni de pădure tăiată. Zicerea priseacă aminteşte prin urmare poziţiunea prisecilor vechi, care era în pădure. Cel ce avea a-şi face priseaca, tăia prin urmare o poiană în pădure şi acolo îşi aşeza stupii. Această părere pare a fi adevărată, după cum vom vedea şi în pomenirile istorice ce urmează.


Din 7056 (1548) : «unde a fost bătrâna prisacă şi cu heleşteiele din jos şi cu moare pe acelaș heleşteu, să fie din toate părţile, cât poate trăi (cuprinde) o prisacă din destul » ; despre o priseacă de 13 stupi cu albine se pomeneşte în Moldova la 1591 ; Botero pomeneşte că pe la 1599 domnitorii români scoteau «o sută de mii de scuzi din dijma de pe ceară şi din miere » ; într-o scrisoare de pe la 1650 e vorba de «trei bezmen de ceară» ; din 1661 : «locuri de prisăci» etc. Stupii erau însemnaţi şi în foile de zestre ca parte însemnată dintr-o avere.

Sfârşitul veacului XVII pare a ne arăta o deosebită desvoltare a culturii albinelor, când mierea şi ceara erau căutate şi peste graniţe. Episcopul Melchisedec, vorbind despre dările vechi, zice că «Agenţii antreprenorilor turci, răspândiţi prin ţară, arvuneau de timpuriu miere de pe la locuitorii ce aveau prisăci sau stupine, cu condiţie ca, la termenul pus, câtimea arvunită să fie la dispoziţia turcului rânduit. Românul însă, neexact în daraverile lui ca astăzi, (nu întotdeauna şi în toate, ştim noi), puţin gândea la angajamentele lui, fie chiar şi cu turcii, cari nu-l cruţau, până da de ziua necazului. Dacă din naturală apatie sau cauza timpului nefavorabil stupilor, mierea nu era la timp pusă la dispoziţia turcului ce-o pretindea, atunci, vai! se începeau schingiuirile fără cruţare. Românul dator alerga în toate părţile, rugându-se de miere ca să scape de turc ce se ţinea de el grapă. Da până la cămaşe, numai să scape. De aici expresiunile: « a lua bani pe miere » şi « a da bani pe miere » au devenit proverbiale la români. Chiar astăzi zicerea: a da cuiva bani pe miere, înseamnă a face un atac, o necinste, o maltratare. În documentele Episcopiei de Huşi se pomenesc multe cazuri de suferinţe din pricina banilor luaţi pe miere şi cari se sfârşeau prin exproprieri de pământuri de hrană, numai să se scape de încurcătură».


Ştire din 1699 : Antioh Cantemir înfiinţând Slobozia-Galbenii din judeţul Neamţ, o scuteşte între altele «de miere, de ialoviţă, de boi...». Dintr-un zapis din 1700 se vede că locul trebuitor unei priseci se determina astfel: sta un om într-un punct şi de acolo arunca cu toporul împrejur; punctele unde cădea toporul, hotărau marginea prisecii. În 1742 Domnul ameninţa pe cei cari nu-şi plătesc dările, că li se vor bate stupii, vânzându-li-se mierea.

De multe ori ceara se lua în locul banilor pentru vânzări şi închirieri. Prin 1773 aflăm vorbindu-se de închirierea a trei prăvălii pentru două ocale de ceară de fiecare. Într-un proces de pe la 1814 e vorba despre unul care-i condamnat «să întoarcă treizeci şi şase vedre miere lui Naftanail Şeptilici»… Citaţiile ar urma până în zilele noastre, dar desigur că de la 1829 încoace, de când cultura albinelor merge în declin, nu-şi mai au rostul. O singură arătare ne poate folosi: că în 1839 din Ţara Românească se exporta ceară pentru 80.000 lei, adică 7.041 ocale, iar miere pentru 400.000 lei, adică 193.300 ocale.


Pe lângă consideraţia pomenită, îndepărtarea gospodarului de gospodăria sa pentru agricultură, două mai sunt principalele cauze ale decăderii acestei îndeletniciri : chipul primitiv de cultură şi nepriceperea în desfacerea produselor. Se înţelege că aceasta din urmă e cea mai serioasă. Astăzi, când diferite sisteme de stupi s-au născocit, ele trebuiesc arătate ţăranului de-a dreptul sau prin pilde şi dacă se dedă din nou la cultura aceasta, mierea lui trebuie să fie desfăcută prin societăţi cooperative. Neîngaduirea în biserici decât a lumânărilor de ceară curată încă poate fi un mijloc de înviere a culturii albinelor.


de Tudor Pamfile (1910)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu