Cultura
albinelor, ca cele mai multe din vechile îndeletniciri româneşti, se află astăzi în
cea mai desăvârşită scăpătare. Cauzele sunt cele obișnuite: ruperea
firului tradiţional, impusă de cele mai multe ori de condiţiunile politice şi
sociale prin cari a trecut poporul românesc.
Agricultura a
dat lovitura de moarte acestei culturi mănoase, agricultura care îndepărtează
pe gospodar de gospodărie. Cercetarea trecutului întăreşte aceasta consideraţiune.
Nu-i aproape o hârtie veche în care fiind vorba de vânzare - schimbare sau dăruire
de pământ, să nu fie pomenită şi vorba « prisacă », locul unde se aşezau
stupii. Acele priseci au dispărut cu totul astăzi şi în locul lor au rămas aşezări
omeneşti, la început de locuinţe ale prisecarilor şi apoi ale urmaşilor lor.
Sate cu numele de Priseaca, Prisecani, Priseci, etc. sunt multe astăzi, după
cum ne arată geografia amănunţită.
Episcopul
Melchisedec îşi dă părerea că vorba priseacă vine de la o zicere slavonă - a tăia, tăietură
în pădure; de aici vine şi cuvântul seciu,
pădure tânără şi deasă ce se ridică, pe urma unei porţiuni de pădure tăiată.
Zicerea priseacă aminteşte prin urmare poziţiunea prisecilor vechi, care era în
pădure. Cel ce avea a-şi face priseaca, tăia prin urmare o poiană în pădure şi
acolo îşi aşeza stupii. Această părere pare a fi adevărată, după cum vom vedea şi în
pomenirile istorice ce urmează.
Din 7056 (1548)
: «unde a fost bătrâna prisacă şi cu heleşteiele din jos şi cu moare pe acelaș
heleşteu, să fie din toate părţile, cât poate trăi (cuprinde) o prisacă din
destul » ; despre o priseacă de 13 stupi cu albine se pomeneşte în
Moldova la 1591 ; Botero pomeneşte că pe la 1599 domnitorii români scoteau
«o sută de mii de scuzi din dijma de pe ceară şi din miere » ; într-o
scrisoare de pe la 1650 e vorba de «trei bezmen de ceară» ; din
1661 : «locuri de prisăci» etc. Stupii erau însemnaţi şi în foile de
zestre ca parte însemnată dintr-o avere.
Sfârşitul
veacului XVII pare a ne arăta o deosebită desvoltare a culturii albinelor, când
mierea şi ceara erau căutate şi peste graniţe. Episcopul Melchisedec, vorbind despre dările
vechi, zice că «Agenţii antreprenorilor turci, răspândiţi prin ţară, arvuneau
de timpuriu miere de pe la locuitorii ce aveau prisăci sau stupine, cu condiţie
ca, la termenul pus, câtimea arvunită să fie la dispoziţia turcului rânduit.
Românul însă, neexact în daraverile lui ca astăzi, (nu întotdeauna şi în toate, ştim
noi), puţin gândea la angajamentele lui, fie chiar şi cu turcii, cari nu-l cruţau,
până da de ziua necazului. Dacă din naturală apatie sau cauza timpului
nefavorabil stupilor, mierea nu era la timp pusă la dispoziţia turcului ce-o
pretindea, atunci, vai! se începeau schingiuirile fără cruţare. Românul dator
alerga în toate părţile, rugându-se de miere ca să scape de turc ce se ţinea
de el grapă. Da până la cămaşe, numai să scape. De aici expresiunile: « a
lua bani pe miere » şi « a da bani pe miere » au devenit
proverbiale la români. Chiar astăzi zicerea: a da cuiva bani pe miere, înseamnă
a face un atac, o necinste, o maltratare. În documentele Episcopiei de Huşi se
pomenesc multe cazuri de suferinţe din pricina banilor luaţi pe miere şi cari
se sfârşeau prin exproprieri de pământuri de hrană, numai să se scape
de încurcătură».
Ştire din 1699 :
Antioh Cantemir înfiinţând Slobozia-Galbenii din judeţul Neamţ, o scuteşte între
altele «de miere, de ialoviţă, de boi...». Dintr-un zapis din 1700 se vede că
locul trebuitor unei priseci se determina astfel: sta un om într-un punct şi de
acolo arunca cu toporul împrejur; punctele unde cădea toporul,
hotărau marginea prisecii. În 1742 Domnul ameninţa pe cei cari nu-şi plătesc dările,
că li se vor bate stupii, vânzându-li-se mierea.
De multe ori
ceara se lua în locul banilor pentru vânzări şi închirieri. Prin
1773 aflăm vorbindu-se de închirierea a trei prăvălii pentru două ocale de ceară
de fiecare. Într-un proces de pe la 1814 e vorba despre unul care-i condamnat «să
întoarcă treizeci şi şase vedre miere lui Naftanail Şeptilici»… Citaţiile ar
urma până în zilele noastre, dar desigur că de la 1829 încoace, de când cultura
albinelor merge în declin, nu-şi mai au rostul. O singură arătare ne poate
folosi: că în 1839 din Ţara Românească se exporta ceară pentru 80.000 lei, adică
7.041 ocale, iar miere pentru 400.000 lei, adică 193.300 ocale.
Pe lângă
consideraţia pomenită, îndepărtarea gospodarului de gospodăria sa pentru
agricultură, două mai sunt principalele cauze ale decăderii acestei îndeletniciri
: chipul primitiv de cultură şi nepriceperea în desfacerea produselor. Se înţelege
că aceasta din urmă e cea mai serioasă. Astăzi, când diferite sisteme de stupi
s-au născocit, ele trebuiesc arătate ţăranului de-a dreptul sau prin pilde şi
dacă se dedă din nou la cultura aceasta, mierea lui trebuie să fie desfăcută
prin societăţi cooperative. Neîngaduirea în biserici decât a lumânărilor de
ceară curată încă poate fi un mijloc de înviere a culturii albinelor.
de Tudor Pamfile
(1910)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu