Cafeaua

Cafeaua este originară din Yemen, în Arabia cea fericită şi pe care azi o cultivăm în mai multe ţări. Istoricul arab Ahmed Efendi crede că un dervish este cel care a descoperit cafeaua în sec.XV sau anul 650 de la Hegira. Primul european care a vorbit despre arborele de cafea a fost Prosper Alpin din Padova în 1580 când l-a urmat în Egipt pe consulul Republicii veneţiene într-o lucrare scrisă în limba latină şi adresată lui Giovanni Morazini. La Cairo, acest arbust se găsea în grădinile lui Ali-Bey şi era numit boun. Din boabele lui, egiptenii produceau o băutură pe care arabii o numeau, ca şi azi, kawa. Gustul pentru cafea a ajuns atât de departe încât la Constantinopol imamii se plângeau că moscheile au devenit goale, în timp ce cafenelele erau mereu pline. Murat al III-lea a permis consumul cafelei în casele particulare, cu condiţia ca ferestrele să fie bine închise. Primul arbust de cafea a fost plantat în grădinile Regelui, la Pariş, în anul 1714, dar a murit; fusese adus de locotenentul general de artilerie, de Resson.
Cafeaua n-a fost cunoscută până în 1657, când veneţienii au adus primele plante în Europa, în Franţa intrând pe la Marsilia. Uzul cafelei a devenit repede general, ceea ce i-a alarmat pe medicii vremii, predicţiile lor sinistre referitoare la cafea nereuşind să reducă, în ciuda disputelor, consumul.
Posée-Oblé, în a sa Istorie a plantelor din Guyana, povestea că în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea, la Pariş se vindea un decoct numit cahuet. În 1676, un armean numit Pascal servea cafea la târgul de la Saint Germain, ceea ce i-a adus un imens succes, dar numai la începutul secolului următor sicilianul Procopiu a restabilit târgurile de cafea, furnizând marfă de foarte bună calitate. El s-a stabilit într-o sală, în fata Comediei Franceze, incinta devenită locul preferat de întâlnire al iubitorilor de spectacole şi al celor amatori de dispute literare. În această cafenea, Voltaire petrecea două ore zilnic. În aceeaşi epocă, la Londra erau mai mult de 3000 de cafenele.
În comerţ se vindeau cinci feluri principale de cafea, fără a socoti şi cicoarea. Cea mai bună venea de la Moka (Mecca) din Arabia şi era împărţită pe trei calităţi: prima, numită baouri era destinată marilor seniori; apoi mai erau saki şi salabi. Încet-încet, consumul de cafea s-a generalizat în Franţa până în 1808 când Napoleon a dat un decret care priva Franţa atât de cafea, cât şi de zahăr. Dar zahărul din sfecla a fost înlocuit de cel din trestie, iar cafeaua a fost „înmulţita” adaugandu-i-se cicoare, ceea ce a făcut ca şi cicoarea să devină foarte populară; unii susţineau chiar că acest amestec este mai bun decât cafeaua pură şi mai sănătos. Ulterior, decretul a devenit caduc, dar comercianţii au continuat să adauge cafelei diferite cantităţi de cicoare. Voltaire şi Delisle au abuzat de cafea care, departe de a fi o otravă cum se spunea cândva, părea să fie un antidot în lupta împotriva stupefiantelor; acţionă rapid asupra opiumului, belladonei etc.
Cafeaua se prăjeşte amestecând pe foc continuu în aşa fel încât căldura să o prindă uniform, atât la exterior, cât şi la interior până când devine de un brun strălucitor. Sunt necesare 45 de minute pentru a căpăta acea aroma agreabilă, dar o vom lăsa în vasul respectiv până se răceşte pentru a-şi desăvârşi prăjirea. Orientalii fierb zahărul împreună cu cafeaua până ce aceasta devine cremoasa şi o torn în mici ceşti de porţelan japonez îmbrăcate în argint filigranat, iar cafeaua astfel preparată e departe de a produce o excitaţie nervoasă.
Café à la créme frappé de glace – Se prepară o cafea Moka, se pune într-un bol de porţelan, se îndulceşte după gust şi se adăugă aceeaşi cantitate de lapte fierbinte sau o treime din cantitate de frişcă. Apoi se înconjoară bolul cu gheaţă pisată şi se serveşte.